Plecând din Caransebeş pe DN 68, după 20 km, ajungem la Oţelu Roşu, îl depăşim
şi în gara comunei Zăvoi facem la dreapta, peste calea ferată; după 12 km
ajungem la barajul Măru şi după alţi 8 km pe un pitoresc drum betonat intrăm în
staţiunea Poiana Mărului.
Dezvoltarea zonei Poiana Mărului a început odată cu Ordonanţa de Guvern dată în
1936, cu privire la înfiinţarea celor două staţiuni, Muntele Mic şi Poiana
Mărului. Interesul pentru această zonă s-a manifestat de pe vremea dacilor,
găsindu-se aici numeroase vestigii, dintre care cel mai important este un altar
păgân la altitudinea de 1200 m pe versantul nordic al masivului Muntele Mic.
Denumită de localnici „Pietrele Scorile”, zona pare a fi fost locul de vânătoare
preferat de daci. Pe traseul turistic Muntele Mic - Poiana Mărului, pe valea
Scorilo, legenda spune că ar fi îngropat acolo regele dac Scorilo, tatăl lui
Decebal (la Sarmizegetusa s-a descoperit celebra inscripţie „Decebalus per
Scorilo”).
Odată cu înfiinţarea oţelăriei în oraşul Oţelu Roşu (fost Ferdinand), în anul
1880, au fost colonizaţi şi atraşi spre acest oraş un număr important de
muncitori. Poiana Mărului a devenit o zonă de exploatare forestieră, dar şi o
zonă de recreare, aşa cum o demonstrează fostele trenuri forestiere, la care se
ataşau vagoane pentru călători. Linia forestieră Zăvoi - Poiana Mărului a fost
construită în 1907, iar din 1937 a circulat un automotor cu remorcă (asemănător
cu un tramvai).
Primele spaţii de cazare au fost Vila „Aca de Barbu”, aparţinând unei familii
italiene şi Vila Bistra, construită de timişoreni, în aceeaşi perioadă când pe
Muntele Mic au început primele construcţii. Pe vremuri, aici a existat şi un
sanatoriu al bolnavilor de tuberculoză.
„Staţiunea climaterică Poiana Mărului”, aşa cum a fost numită după cel de-al
II-lea Război Mondial, cu noi posibilităţi de extindere odată cu finalizarea
lucrărilor hidrotehnice de pe Bistra Mărului, a cunoscut o dezvoltare maximă
odată cu construirea şi darea în folosinţă a hotelului „Scorilo”. Hotelul a
funcţionat din anul 1977 până în 1997. A avut aceeaşi soartă ca şi hotelul Sebeş
de pe Muntele Mic. Are o capacitate maximă de 412 locuri de cazare în 72 de
camere.
Un moment important în dezvoltarea turistică a staţiunii a fost începerea
barajului de anrocamente Măru. Actualmente acumularea de apă existentă
reprezintă o atracţie a staţiunii. Depunerile în baraj au început în anul 1984
şi s-au terminat în anul 1992, când s-a ajuns la înălţimea de 125 m. Odată cu
această construcţie s-a modificat şi drumul de acces în staţiune, amenajându-se
un nou drum care trece pe deasupra barajului şi continuă pe malul sud-vestic al
lacului, vechiul drum fiind actualmente inundat. Potenţialul hidrografic din
zonă a fost valorificat încă din anul 1930, când s-a construit o centrală
electrică - aducţiunea de apă fiind construită din doage de butoi. Acum
aducţiunea principală Măru - Ruieni, cu un diametru interior betonat de 4,9 m şi
o lungime totală de 9,8 km, duce apele, pe sub munte, în centrala de tip
subteran de la Turnu Ruieni – centrală cu o putere de 153 MW – şi apoi le
debuşează în lacul tampon Zerveşti.
Ansamblul de relief cu climă, floră, faună, a favorizat apariţia staţiunii
Poiana Mărului, situată într-un decor deosebit de pitoresc, dominat de păduri de
conifere şi foioase, răspândite între Muntele Mic, Nedeia şi Vârful Pietrii. Din
staţiune ni se oferă o perspectivă mai îndepărtată a munţilor Retezat şi Ţarcu.
De aici pleacă mai multe trasee montane: prin Şaua Iepii (1727 m), între Masivul
Bloju şi Baicu, spre Gura Apei, unde se află un mare lac de acumulare pentru
hidrocentrala Râu de Mori; prin Valea Şucului, spre culmile Cuntu şi Ţarcu; pe
valea pârâului Scorila, spre Muntele Mic; de la păstrăvărie, pe Culmea Nedeii,
spre Vârful Nedeii. Drumul judeţean DJ 683, la cca. 4,5 km spre Muntele Mic,
traversează pădurea de molid pe turbă Şucu - Olteana, arie protejată unde se pot
admira plante ca angelica (plantă erbacee aromatică, a cărei rădăcină se
foloseşte în farmaceutică), papucul doamnei sau smirdarul (cu flori roşietice,
plăcut mirositoare) şi animale ca ursul, capra neagră, corbul sau acvila regală.
Din legendele care abundă în zonă, credem tot mai mult că dacii aveau o viaţă
religioasă ce se lega de munte şi de măreţia acestor înălţimi. Poiana Mărului a
fost, de veacuri, locul de popas al oierilor ce urcau spre locurile de păşunat
de pe aceste înălţimi, lucru ce a făcut ca locuitorii satelor ce-şi păşteau oile
în zona masivului Gugu să poarte numele de gugulani („Gugulan cu car cu mere /
Şi cu frumoasă muiere”, spune cântecul). Una dintre cele mai interesante legende
ale zonei, se pare a fi aceea legată de comoara lui Scorilo. Pietrele Scorile,
Cleanţul Scorilo, Cioaca (Creasta) Scorilo sunt nume vechi, încă din timpul
dacilor, care au rămas şi s-au transmis peste veacuri, împreună cu credinţa că
ar exista o comoară a regilor daci în această zonă. În urma unui sondaj printre
ciobanii mai în vârstă, s-au desprins mai multe lucruri interesante, ce duc la o
cunoaştere a locului din multe puncte de vedere. Ei spun că, în stânca lui
Scorilo, cu un perete drept, se găseşte, undeva în centru, la o distanţă de 40 m
de la poale şi 40 m de la culme, o peşteră unde este ascunsă o comoară. Locul ar
fi marcat de prima rază de soare ce-şi trimite lumina peste creasta numită Buza
Nedeii şi cade pe mijlocul peretelui, la răsăritul soarelui, în ziua de 21
iunie, ziua solstiţiului de vară. Acest lucru este destul de greu de acceptat.
Într-o stâncă formată din şisturi cristaline, peşterile naturale nu se pot
forma. Printr-o cercetare mai amănunţită a stâncii, nu a fost găsită decât o
încăpere laterală ce pare că a fost săpată în stâncă, ca un adăpost pentru
ciobanii ce urcau spre Muntele Mic. În urma unor observaţii amănunţite ale
locului indicat, se poate vedea un fel de copertină, ca o adâncitură. Pentru
elucidarea acestei legende, pot fi efectuate cercetări amănunţite ale acestui
perete din stânca lui Scorilo. În general, ciobanii nu doresc să vorbească
despre această zonă, considerând zona, o zonă tabu, zonă sacră. Acum, în urma
descoperirilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ştim că a existat un rege dac
cu numele Scorilo, iar numele lui s-a păstrat în zonă fără a fi schimbat.
Localitatea Poiana Mărului a fost, la început, un loc cu o casă de pădurar, mai
târziu au apărut alte case, de vânători şi pescari, apoi case de agrement.
În prezent, staţiunea se dezvoltă rapid, construindu-se numeroase vile de
agrement, o bisericuţă şi mai multe minihoteluri.
Pentru buna funcţionare a staţiunilor turistice Poiana Mărului şi Muntele Mic
este necesară realizarea unor legături mai uşoare între acestea, prin
continuarea drumului din Valea Şucului şi construcţia unei linii de telecabină.
Se are în vedere accesul la domeniul schiabil Pietrele Scorile şi străpungerea
din Valea Vâlsanu la Muntele Mic.
Toate acestea, împreună cu hotelul, ce este în curs de renovare, creează
premizele renaşterii turismului în zonă.
