Vechimea creştinismului poporului nostru se pierde în negura vremurilor. Obiecte paleocreştine au fost descoperite şi la Caransebeş.
Apariţia şi dezvoltarea creştinismului în zona Caransebeşului sunt atestate prin descoperirea unui capac de vas, ce are butonul sub forma crucii, dar şi a altor însemne paleocreştine.
Împăratul bizantin Vasile al II-lea, după înfrângerea bulgarilor, înfiinţează în anul 1019, patriarhia de Ohrida, între eparhiile subordonate fiind menţionată şi cea de la Divisiskos (Dibiskos), care nu este altceva decât transcripţia în limba greacă bizantină a formei Tibisco. Acest centru bisericesc de rit răsăritean a funcţionat până în anul 1232.
Apropierea de centrele religioase ale mânăstirilor din Muntenia a determinat o puternică influenţă religioasă de rit bizantin, ceea ce a permis o îndârjită rezistenţă la acţiunile de catolicizare întreprinse de regatul ungar.
Documente papale de la începutul secolului al XIV-lea, ca şi cel care descrie vizita împăratului bizantin Ioan V. Paleolog din anul 1365, atestă faptul că exista în oraş o populaţie majoritară românească de religie ortodoxă. Cărţi de cult precum Octoihul, ruinele bisericii vechi din centrul oraşului (cea mai veche biserică de zid ridicată în mediul urban descoperită în Banat şi Transilvania) sau documentul lui Sigismund de Luxemburg, din 1428, sunt dovezi în acelaşi sens. Totodată a existat şi o viaţă catolică atestată de documentul din 1368, care menţionează că franciscanii îşi construiseră o mânăstire aici, ca şi de decizia dietei din Sighişoara, din anul 1564, privind folosirea bisericii alternativ de către catolici şi protestanţi. În secolul al XVI-lea, reformatul român Ştefan Herce a tradus Biblia în limba română.
Aşa cum remarcă şi istoricul Pesty, în Banatul Severinului majoritatea locuitorilor erau ortodocşi, astfel că, în anul 1500, când episcopul romano-catolic Lucaci încearcă să dijmuiască locuitorii celor opt districte româneşti, împotrivirea este foarte puternică, cauza ajungând la regele Vladislav II.
De o mare importanţă pentru istoria oraşului a fost şi este Episcopia ortodoxă. Începuturile ei se pierd în negura vremurilor, datând probabil din secolul al XV-lea (conform istoricilor Bohm şi Picot), când se aminteşte de episcopul Partenie. După anexarea Banatului Caransebeşului şi Lugojului la Principatul Transilvaniei, situaţia i-a determinat pe unii episcopi să se refugieze vremelnic, tot pe teritoriul eparhiei, dar în partea sudică, ocupată de turci, în oraşul Vârşeţ. Mutarea provizorie a reşedinţei episcopului Caransebeşului la Vârşeţ se datora libertăţii acordate de turci cultului ortodox. De acolo episcopii îşi puteau supraveghea mai bine credincioşii rămaşi sub stăpânirea calvinilor intoleranţi. Asupra istoriei vechi a Episcopiei sunt păreri diferite, datorate puţinelor documente păstrate. Cert este că după pacea de la Karlowitz (1699), arhiepiscopul sârbilor, Arsenie Cernoevici, îl sfinţeşte pe Spiridon Ştibiţa ca episcop al Caransebeşului şi Vârşeţului, iar în anul 1759 episcopul Ioan Georgeviciu mută reşedinţa din Caransebeş la Vârşeţ. Între 1769 şi 1785, episcop este Vichente Popovici. Se cunoaşte că la 1 Mai 1860, ultimul episcop comun sârbo-român, Emilian Kenghelaţ (ales în 1853), român de origine, înaintează un raport locotenenţei imperiale din Timişoara, în cauza despărţirii ierarhice a românilor de coreligionarii sârbi, ceea ce a dus la decizia sinodului bisericesc de la „Carloveţ”, din august 1864, de instituire a unei mitropolii române.
În anul 1865, la reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului, vechea Episcopie a Caransebeşului a fost reactivată în oraşul Caransebeş, datorită marelui mitropolit Andrei Şaguna (ca şi nobilului român Andrei Mocioni de Foen, energic apărător al drepturilor românilor - ambii membri în Senatul Imperial din Viena), primul episcop al reînfiinţatei eparhii fiind fostul protopop de Braşov, Ioan Popasu, instalat la 15 august 1865 în străvechiul scaun vlădicesc. În această perioadă a luat fiinţă Tipografia Diecezană (1885), iar începând cu anul următor s-a editat Foaia Diecezană, revista episcopală de cultură şi actualitate ortodoxă.
Personalitatea culturală remarcabilă a episcopului Popasu se poate vedea şi prin înfiinţarea la Caransebeş a unei şcoli teologice care, din 1865 şi până astăzi, a avut o activitate neîntreruptă. A urmat Nicolae Popea (1826-1908), după o scurtă întrerupere a fost ales ca episcop de Caransebeş, Miron Cristea (1910-1919), cu un rol determinant în actul Marii Uniri de la Alba Iulia şi viitor prim patriarh al României (1925), apoi Iosif Traian Bădescu (1920-1933), Vasile Lăzărescu (1933-1940), mitropolitul de mai târziu al Banatului şi Veniamin Nistor.
În 5 februarie 1949, regimul comunist din România desfiinţează abuziv Episcopia Caransebeşului, iar episcopul Veniamin îşi va trăi restul vieţii cu domiciliu forţat la Alba Iulia.
Începând cu 1994, vechea Episcopie a Caransebeşului îşi reia activitatea, prin Emilian Birdaş (1994-1996), dr. Laurenţiu Streza (1996 - 2005) şi Lucian Mic (din 26 februarie 2006).
De remarcat că, în anul 1902, Episcopia Caransebeşului avea aproape 400.000 de suflete şi cuprindea zonele Caransebeşului, Bisericii Albe, Bocşei Montane, Buziaşului, Ciacovei, Făgetului, Mehadiei, Oraviţei, Panciovei, Lugojului şi Vârşeţului, având 359 comune cu 376 parohii, iar în oraş existau două biserici ortodoxe române, o biserică catolică şi un templu izraelit.
Actualmente, alături de aceste biserici, au mai fost construite şi altele, existând lăcaşe de cult de religie ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, baptistă, adventistă, penticostală, etc.

Pe 12 septembrie 2010 PF Daniel Patriarhul României a oficiat slujba de sfinţire a noii catedrale episcopale ortodoxe cu hramul „Învierea Domnului” din Caransebeş.