Istoria

 

 

Zona depresionară a Caransebeşului a fost locuită din cele mai vechi timpuri, acest fapt fiind atestat de numeroase descoperiri arheologice:
- unelte din silex (calcedonie), datând din paleoliticul superior (cca. 35.000 - 10.000 î.e.n.), în zona Caransebeşului Nou;
- aşezări neolitice timpurii (cultura Starčevo-Criş), datând din mileniile VI-V î.e.n., în cartierul Ţiglărie; 
- aşezarea neolitică de mari dimensiuni, aparţinând culturii Vinča, în zona Balta Sărată, aşezare însemnată şi pentru stabilirea cronologiei neoliticului din sud-vestul României (cca. 4800 - 4600 î.e.n.);
- aşezarea aparţinând epocii mijlocii a bronzului (cca. 1600 - 1200 î.e.n.); depozitul de bronz cuprinzând 172 de piese descoperite pe Dealul Mare (1100 - 1000 î.e.n.);
- descoperirile din prima epocă a fierului (Hallstatt);
- monedele de tip tetradrahmă ştanţate de către daci (secolul al IV-lea î.e.n.).

Pentru prima oară în istorie, în anul 101 e.n., este evidenţiată importanţa Banatului în cursul războaielor dacice, într-un fragment păstrat din comentariile împăratului Traian. În timpul Daciei romane, la şase kilometri de actuala vatră, se găsea castrul roman Tibiscum (Jupa), construit în anul 106 e.n., dar este posibil ca şi pe teritoriul Caransebeşului actual să fi fost o aşezare romană. La Tibiscum au fost găsite fragmente ceramice dacice, iar în apropiere au fost descoperiţi tumuli dacici (sec I -II e.n.).

Denumirea de Tibiscum pare să fie de origine traco-dacică, însemnând „loc mlăştinos”. Din acest loc trupele romane, avându-l în frunte pe Traian, pornesc spre Tapae (localizat probabil în zona gării Zeicani, după Bucova), unde împăratul Traian îi învinge pe daci (Dio Cassius – Istoria romană).
După ocuparea de către romani a Banatului şi Olteniei şi încheierea păcii dintre romani şi daci (102 e.n.), odată cu organizarea provinciei, se pun bazele garnizoanei militare de la Tibiscum. Se construieşte un castru mic de pământ, urmat de un castru mare, iar pe malul drept al râului Timiş se clădeşte un alt castru, care fiinţează până după anul 170 e.n. La Tibiscum sunt cantonate mai multe legiuni romane: Cohors I Sagittariorum, Numerus Palmyrenorum, ambele aduse din Siria, Cohors I Vindelicorum, din Raetia şi Numerus Maurorum, din Nordul Africii.
În anii 118-119 e.n., provincia Dacia este pusă sub comanda excepţională a lui Quintus Marcius Turbo, căruia colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa îi ridică două statui, una la Sarmizegetusa şi cealaltă la Tibiscum, pentru vitejia avută în faţa duşmanilor care au năvălit în Dacia.

Prin anul 170 e.n., Tibiscumul este distrus de marcomani sau de aliaţii lor, iazygii şi dacii liberi, apărarea din Banat cade şi războiul numit marcomanic durează până în anul 180 e.n.
În timpul domniei împăratului roman Septimius Severus (193-211 e.n.), se ridică construcţii impunătoare la Tibiscum şi este posibil ca aşezarea civilă din imediata apropiere a castrului militar să primească rangul de municipiu, aşa încât oraşul roman Tibiscum se alătură celor 11 oraşe romane deja existente în Dacia.
După retragerea administraţiei romane la sud de Dunăre (în anul 275 e.n., în timpul împăratului Aurelian), continuarea vieţii locuitorilor rămaşi este pusă în evidenţă prin refacerea unor construcţii şi descoperirea unor importante tezaure monetare. Sunt atestate legături permanente cu lumea bizantină din sud.
Sub domnia împăratului Constantin cel Mare (306-337), zona amplasată la nord de Dunăre este din nou controlată de către romani. În această perioadă, odată cu oficializarea creştinismului în Imperiul Roman (313), la Tibiscum se dezvoltă un important centru ecleziastic.

Hunii, prima populaţie nomadă de origine turanică, invadează Europa în anul 375 şi ocupă vremelnic ţinuturile noastre, până la moartea lui Attila (453), când conglomeratul hun se destramă, astfel că, în timpul împăratului bizantin Justinian (527-565), ambele maluri ale Dunării erau sub stăpânire bizantină.
Prin anul 558, avarii sunt menţionaţi în zona noastră, conduşi de către chaganul Bayan (558-605), pentru ca, în 559, cutrigurii, popor nomad înrudit cu hunii, conduşi de Zabergan, în alianţă cu slavii şi bulgarii, să pătrundă în ţinuturile noastre.
Deoarece reprezentau un pericol permanent pentru Imperiul Bizantin, în anul 593, generalii Petru şi Priscus întreprind o expediţie victorioasă în nordul Dunării împotriva triburilor avaro-slave.
În anul 602, are loc prăbuşirea limesului danubian, prin pătrunderea şi aşezarea slavilor în masă în sudul fluviului.
Primele descoperiri arheologice în zona Caransebeşului, care atestă existenţa unor aşezări distincte ale populaţiei băştinaşe sedentare, diferite de cele ale slavilor sau avarilor, sunt datate din secolele VIII-IX în zona Potocului şi pe strada Romanilor.

Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul al Bizanţului (976-1025) din anul 1020 era menţionat un „castru episcopal” la Dibiskos - vechiul Tibiscum din timpul romanilor - iar populaţia neo-latină, ce trăieşte la nord şi sud de Dunăre, apare sub denumirea de vlahi.
Secolul al XI-lea este o perioadă de frământări şi pătrunderi ale populaţiilor migratoare, în special ale maghiarilor, care reuşesc să-şi exercite dominaţia asupra zonei Caransebeşului, incluzând-o în cadrul Banatului de Severin, pentru ca în secolul al XII-lea să se producă transferul centrului de greutate de la Tibiscum spre Caransebeş. Acum, se trece de la aşezarea antică spre noul oraş medieval, ce se va dezvolta în jurul cetăţii.
Regele Ladislau al IV-lea Cumanul vizitează cetatea în anul 1289 şi revine aici în 1290, când pe 29 aprilie într-un document este menţionat numele de Caransebeş, aceasta fiind considerată prima atestare documentară a oraşului. Caransebeşul este numit Opidum (târg), la fel ca şi în registrele dijmelor papale din anii 1332-1337. După I. Bartolomei, prima menţiune despre Caransebeş s-a făcut într-o consignaţie de zeciuială papală din secolul al XII-lea.

În secolul al XIV-lea, cetatea, oraşul şi districtul românesc apar sub numele de Sebeş. De fapt Caran şi Sebeş au fost două aşezări distincte de o parte şi de alta a Timişului. Numele de „caran” este, probabil, de origine celtică şi înseamnă „loc de piatră”, iar „sebeş” este numele unui râu, termen de origine dacică.
O altă ipoteză este că numele oraşului nostru era Sebeş şi adaosul de Caran (Cauran, Caravan, Căvăran) a fost impus de necesitatea de a-l distinge de alte oraşe cu acelaşi nume din ţară, Caranul fiind situat la 14 km nord pe locul comunei Constantin Daicoviciu (fostă Căvăran) de azi.

Există şi opinia că numele oraşului ar proveni din „kara”– negru – în limbile popoarelor migratoare din Asia şi „sebes” – însemnând iute, repede – în maghiară.
Numele oraşului în forma completă de „Caransebeş”, se întâlneşte în actele de cancelarie începând cu 1370 (in districtu Karansebesus).
Castelanii cetăţii au fost amintiţi în documentele din aceea perioadă, astfel, în 1318, este menţionat într-un document semnat de regele Carol Robert, Petru, comite de Sebeş, iar în 1325 apare ca şi castelan Szeri Posa.

Caransebeşul, o zonă de locuire românească compactă, era o aşezare importantă, căci în anul 1352 este amintit ca sediu al provinciei Sebeş, iar din anul 1360, ca sediu al Banatului de Severin şi centru administrativ, politic şi militar al celor opt districte autonome româneşti din Banat. De remarcat este că termenul de „banat” era denumirea dată provinciilor în care a fost împărţit imperiul româno-bulgar al asăneştilor cu capitala la Târnovo, iar „severin” provine din „sever”– nord – în limba slavă.
Adunările obşteşti de aici, ilustrează prerogativele cnezilor şi nobililor români şi autonomia locală de care se bucurau românii în cadrul instituţional impus de regalitatea angevivă. Caransebeşul a fost totodată şi principalul centru unde se întrunea forul comun de judecată al celor opt districte. Ziua de întrunire era joia şi aceasta a rămas, din Evul Mediu şi până azi, ziua de târg în Caransebeş.
Primul jude al Caransebeşului, amintit în anul 1360, se numea Sturza sau Struzo.

De remarcat că până la Ioan Popa, în 1688, conducătorii oraşului au fost, aproape în totalitate, români şi menţionăm pe: Ştefan Dan (1457), Nicolae Lazăr (1494), Ştefan Stoica (1498), Matei Lazăr (1515), Petru Racoviţă (1535), Pavel Bucoşniţă (1561), Nicolae Florea (1581), Ion Ioşiga (1593), Nicolae Moise (1599), Mihai Voevod Vaida (1601), Todor (1627), Lugojan (1635), Simion (1648), Florea (1654). Cronicarul maghiar Szamoskozy scria, înainte de 1598, despre nobilul român Ştefan Ioşiga, ajuns cancelar al Ardealului, că este originar din Caransebeş – ,,ex Karan-Sebesso Valachorum oppido”.
În anul 1369, este atestată documentar prima adunare a românilor din Banat, când „obştea cnezilor şi a altor români din districtul Sebeş”, ca şi „toţi bogaţii şi săracii din cetatea Sebeşului”, cer banului Benedict Himfy scutirea de o nouă taxă.
Există documente care atestă că, în 1365, Ioan al V-lea Paleologul, în drum spre Buda, este primit cu mare fast în Caransebeş, iar în 1419, regele Sigismund vizitează de mai multe ori oraşul, revenind în 1428 şi 1429. La 9 iulie 1424, într-o diplomă, regele Sigismund aminteşte de „castro nostro Sebesiensi”.
Vlad Dracul împreună cu turcii devastează Caransebeşul în anul 1432.

Ioan de Hunedoara poposeşte la Caransebeş pe 18 octombrie 1447 şi 29 octombrie 1453, când dăruieşte orăşenilor, pentru servicii credincioase, jumătate din prediul Racoviţa, situat la marginea de nord a oraşului.
Politic, Caransebeşul are un mare rol în apărarea drepturilor populaţiei româneşti din zona de deal şi de munte a Banatului împotriva nobilimii şi regalităţii maghiare. Militar, oastea districtelor a fost mereu în fruntea luptelor împotriva turcilor.
Regele Vladisav al II-lea recunoaşte privilegiile oraşului în 17 ianuarie 1497, iar în anul următor, acordă oraşului dreptul de spadă.
În secolul al XVI-lea, ca date de referinţă sunt vizitele în oraş ale lui Ioan Zapolya, Laiotă Basarab (1545), Radu Ilie Haidăul (1552), inginerului italian Alessandro Cavalini da Urbino (care repară fortificaţia de aici –1552), cronicarului italian Giovan Andrea Gromo (1564-1565, care lasă pagini frumoase despre zonă, tradiţii şi locuitori, considerând Caransebeșul drept „locul de frunte şi capitala acestui ţinut”) şi Mihai Viteazu (1600), care dă o diplomă din cetatea Caransebeşului.
La 16 iunie 1531, Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei (1510-1526) şi rege al Ungariei (1526-1540), reconfirmă caransebeşenilor drepturile date de Sigismund de Luxemburg, iar pe 5 februarie 1532 acordă locuitorilor scutirea de orice tribut.

Un italian, G. P. Campani, scrie în anul 1584 că „Lugojul şi Caransebeşul sunt în Valachia”, amintind caracterul românesc al zonei. La trei decenii după G. A. Gromo, două rapoarte ale ordinului iezuit confirmă faptul că localităţile Caransebeş şi Lugoj sunt provincie românească.
În anul 1536, a fost constituit Banatul de Lugoj - Caransebeş, iar din 1541, oraşul trece sub stăpânirea principilor ardeleni.
Sub domnia regelui Ioan II Sigismund Zapolya (1559-1571), Caransebeşul era considerat oraş regal, cu aceleaşi drepturi ca şi Buda şi Timişoara.
Oraşul este bântuit de ciumă în 1582, pentru ca tot atunci, la traducerea şi tipărirea Paliei de la Orăştie, să participe Ştefan Herce şi Efrem Zăcan.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Caransebeşul a avut o istorie zbuciumată datorită războaielor austriaco-turce, oraşul trecând pe rând sub ocupaţia unuia sau altuia dintre beligeranţi. Din 1603, când Caransebeşul este vizitat de cronicarul Szamoskozy Istvan, datează o descriere a acestuia ca „târgul românilor”. În acelaşi an, generalul Basta numeşte Caransebeşul „civitas”.
În 1658, oraşul trece sub dominaţie otomană (timp de 30 de ani), iar în anul 1660, oraşul este vizitat de cronicarul turc Evlia Celebi (Evlya Chelebi), care îi face o frumoasă şi documentată descriere. A urmat „războiul lung“ dintre turci şi austrieci, început în anul 1683 şi dus, cu unele intermitenţe, până în 1699.

În 1688, oştile împăratului Leopold I, conduse de generalul Veterani, eliberează oraşul şi acesta ordonă inginerului Visconti refortificarea cetăţii, de tip bastionar, după sistemul italian vechi, pentru ca, în 1693, acelaşi general, să dea Caransebeşului anumite drepturi, cunoscute sub numele de „Reglementarea”. Generalul Veterani moare în august 1695 în bătălia austro-turcă de la Lugoj.
Între 1699-1701, contele Luigi Ferdinando Marsigli îşi stabileşte reşedinţa la Caransebeş pentru demolarea cetăţilor din zonă şi stabilirea liniei de frontieră, conform tratatului de pace de la Karlowitz (1699). Acest ofiţer italian din armata austriacă a descris, pentru prima dată, ruinele antice de la Tibiscum, amintind şi de cunoscuta inscripţie dedicată împărătesei Cornelia Salonina de către „ordo municipii”, singura menţiune epigrafică datată a titlului de „municipium” pe care l-a avut oraşul.
Caransebeşul este bântuit din nou de ciumă în anul 1700. Într-un document din 1717, se atestă că oraşul avea 400 de case.
Din 1718, Banatul, prin pacea de la Passarowitz, trece sub dominaţia habsburgică. Schimbarea administraţiei otomane cu cea habsburgică a însemnat intrarea Banatului în sfera de influenţă a culturii şi civilizaţiei occidentale.
În 1738, are loc războiul austro-otoman şi în Caransebeş staţionează trupele imperiale, iar turcii devastează cetatea, pentru ca, în 1741, să se ţină aici Conferinţa de pace pentru stabilirea liniei de frontieră dintre cele două imperii. În 1788, la Caransebeș a avut loc una din cele mai mari catastrofe militare din istorie, când armata multietnică austro-ungară a pierdut 10000 de soldați ce s-au măcelărit între ei într-o noapte de coșmar. Printr-un decret imperial din 1762, împărăteasa Maria Tereza înfiinţează unităţi militare pentru paza graniţelor şi astfel, în anul 1768, s-a înfiinţat Regimentul de graniţă româno-bănăţean nr.13 (numărul provine de la Legiunea romană a XIII-a Gemini care a luptat aici, deşi în ordinea înfiinţării regimentelor numărul ar fi fost 14).  Prin realizarea politicii de înregimentare, Maria Tereza a impus un program absolutist de reforme care a dus la schimbarea radicală a infrastructurii, a aspectului arhitectonic, a întregii vieţi sociale, dar mai ales la o dezvoltare economică accentuată. De la înfiinţare, regimentul a avut mai multe denumiri: Regimentul de graniţă nr.72 (1769), Regimentul de infanterie de graniţă româno - ilir (1775), Regimentul de graniţă valaho - ilir nr.13 (1798), Regimentul de graniţă valaho - bănăţean nr.13 (1838) şi, în final, Regimentul de graniţă româno - bănăţean nr.13 (1849).
În domeniul organizării acesta a cunoscut mai multe stadii, pentru ca, în final, să cuprindă: Valea Bistrei, de la comuna Marga până la Caransebeş, culoarul Timiş - Cerna (cu văile adiacente), de la Orşova până la comuna Şviniţa, Craina Bănăţeană şi Valea Almăjului, de la comuna Prigor până la comuna Lăpuşnicul Mare. Necesităţile militare au determinat autorităţile austriece ca, în anul 1780, să înceapă lucrările de măsurare a pământului şi pentru întocmirea cadastrului; după terminarea lucrărilor, în anul 1807, s-a instituit Cartea Funciară. Din punct de vedere militar, regimentul, pe timp de pace, a fost organizat pe 12 companii care aveau un număr variabil de comune grănicereşti (în total 96). Între anii 1827-1828, în Caransebeşul Nou, cartier situat în stânga râului Sebeş, sunt colonizati germani originari din Boemia.
În cei 104 ani de funcţionare a regimentului, acesta a dat 25 de generali, peste 200 de ofiţeri superiori, un număr mare de ofiţeri inferiori şi subofiţeri. Peste 40 de grăniceri au urmat cursuri superioare. Pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofiţerii şi grănicerii au fost răsplătiţi cu numeroase ordine şi medalii: 10 din aur, 31 de argint clasa 1 şi 36 de argint clasa a 2-a. Pe una din panglicile drapelului de luptă al regimentului a fost scris: „A lui Romus vitejie, peste noi români să fie”. Aceasta panglică este expusă la Muzeul de istorie din Viena.

După 20 de ani de la desfiinţarea regimentului năsăudean, este desfiinţat, în 1871, şi regimentul grăniceresc din Caransebeş, cauza constituind-o noua formă de guvernare, dualismul austro-ungar, dar şi reducerea pericolului turcesc. Prin legea din 8 iulie 1871 în organizarea comunelor s-a trecut, de la regimul militar de administrare, la regimul civil. Totodată s-a înfiinţat Regimentul 43 infanterie cezaro-regesc, ca regiment aflat direct sub comanda împăratului Franz Josef. De menţionat este şi faptul că, la 26 noiembrie 1827, a fost înfiinţată prima farmacie din oraş, numită „La vulturul negru”.
În 1872, oraşul este ridicat la rangul de municipiu.
La 12 martie 1873, a avut loc prima adunare a Consiliului municipal, fiind ales ca primar Ioan Brancovici. Măsurile administrative, economice şi financiare luate, ca şi constituirea scaunului cercual şi comitatului Severin, cu reşedinţa la Caransebeş, au încheiat procesul de formare a administraţiei civile în fostul confiniu militar.
În baza legilor din 1871 şi 1873 s-a organizat Comunitatea de Avere. Constituirea acesteia s-a făcut pentru administrarea în formă colectivă a domeniului primit – jumătate din domeniul forestier şi alpin al statului – ca o răscumpărare a servituţilor grănicerilor din zonă; cealaltă jumătate a trecut în proprietatea statului austro-ungar, fiind naţionalizată după Unirea din 1918. Actul de împărţire definitivă a fost semnat în 28 ianuarie 1880.

Noua instituţie a luat în primire un teritoriu de 251.919 jugăre. Acest vast domeniu forestier nu s-a repartizat pe comune, cum s-a procedat în alte regiuni grănicereşti, ci s-a administrat în comun. În Adunarea Generală din 19 decembrie 1879, reprezentanţii aleşi ai comunelor au ales ca prim preşedinte al Comunităţii de Avere pe generalul Traian Doda.
Comunitatea de Avere a fost o instituţie de mare solidaritate, obştea a peste 30.000 de familii curat româneşti, ţărani liberi, prin legi şi toate tradiţiile, liberi admişi la posesiuni de bunuri imobile în graniţă, constituind o stavilă permanentă acţiunilor de deznaţionalizare.
Recensământul făcut în anul 1880 în teritoriul coroanei maghiare a scos în evidenţă că, în comitatul Severin, un procent de doar 14% era reprezentat de către cei ce cunoşteau limba maghiară.
În iunie 1900, Mitropolitul primat al României vizitează oraşul, fiind primit cu multă căldură.
Sub mandatul primarului Constantin Burdea, în anul 1903, a fost construită frumoasa clădire a Primăriei municipiului.
În octombrie 1905, marele nostru istoric, Nicolae Iorga este găzduit în Caransebeş.

La 24 octombrie 1916, moare la Bucureşti, în urma rănilor primite în luptele din Defileul Jiului, generalul Ioan Drăgălina, erou al unităţii noastre naţionale.
În ziua de 25 octombrie 1918, într-un mare entuziasm, a fost ales, în unanimitate de voturi, Consiliul Naţional Român din Caransebeş, care împreună cu numeroşi caransebeşeni, au constituit cea mai numeroasă delegaţie din Banat ce a participat la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Delegatul caransebeşean Ghiţă Bona a strigat puternic în sala în care avea loc adunarea festivă: „Vrem unirea cu Patria-mamă, pe veci şi fără condiţii”.
După armistiţiul de la Belgrad, semnat în octombrie 1918, întreg Banatul a fost ocupat de către armata sârbă. În ianuarie 1919, sârbii s-au retras din zona noastră, locul lor fiind luat de armata franceză. Din 28 iulie 1919, întregul Banat a intrat sub administraţia română, fiind treptat ocupat de trupe româneşti până în 20 august 1919, iar în urma hotărârii Conferinţei de pace de la Paris din august 1919 s-a făcut delimitarea teritorială dintre Serbia şi Regatul României.
Statuia împăratului Franz Josef a stat pe soclul din parc până în aprilie 1919, când un român a legat-o de şaua calului, răsturnând-o. A fost trasă apoi în curtea Comunităţii de Avere, pentru ca, în 1936, să fie topită şi bronzul ei să fie folosit la turnarea statuii generalului Drăgălina - opera sculptorului Mihail Onofrei.

Între cele două războaie mondiale, oraşul, fiind un important nod rutier şi feroviar, cunoaşte o dezvoltare accentuată, ajungând de la o localitate de graniţă, cu un număr limitat de locuitori (în perioada dominaţiei austro-ungare), la o urbe înfloritoare care se baza mai ales pe comerţ , micii meşteşugari şi zona agricolă înconjurătoare.
În anul 1950, s-a renunţat la vechea împărţire teritorială şi pentru doi ani, Caransebeşul, a fost reşedinţa regiunii Severin, iar între anii 1950-1968, a fost şi reşedinţa raionului cu acelaşi nume.
În perioada regimului comunist, oraşul a fost oarecum vitregit, mai ales prin stabilirea reşedinţei judeţului Caraş-Severin la Reşiţa, deşi, din majoritatea punctelor de vedere, Caransebeşul ar fi meritat această poziţie. În anul 1995 Caransebeşul a fost declarat municipiu.

Regimul comunist se prăbușește în România, ca și în întrega Europă de est, în 1989. La Caransebeș au avut loc mișcări revoluționare în zilele de 21 și 22 decembrie.

În 1 septembrie 1997 Regele Mihai vizitează Caransebeșul și este primit de o mulțime entuziastă, având loc un miting în fața Casei de Cultură.

Istoria zonei, cu patrimoniul ei arheologic şi etnografic, poate fi mai bine cunoscută prin vizitarea Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă situat în Piaţa Gen. Ioan Drăgălina, în fosta Cazarmă de infanterie a grănicerilor regimentului din Caransebeş, clădire construită în stilul barocului terezian între 1733 - 1754. Muzeul deţine peste 48.000 de piese aparţinând colecţiilor de arheologie, istorie etnografică, artă, documente şi carte veche.