Şcoala românească de la Caransebeş dobândise un binemeritat renume, încât principesa Susana Lorantffy, văduva lui Gheorghe Rakoczi I, întemeiază, în anul 1657, o şcoală românească la Făgăraş după modelul celor din Caransebeş şi Lugoj, cerând „dascălilor de dăscălie” să ştie foarte bine a scrie şi a vorbi româneşte, să-i înveţe pe şcolari alfabetul românesc şi cântatul după obiceiul bisericilor din Caransebeş şi Lugoj.
Din anul 1566, există două documente care vorbesc despre şcolile din Caransebeş, primul, din 6 mai, al regelui Ioan II, iar cel de-al doilea, din 15 iunie, este un raport al nobililor caransebeşeni.
În chiliile mânăstirii Sfântul Gheorghe, activa o şcoală grămăticească, susţinută de episcopul Partenie.
În perioada 1658-1685, funcţiona în Caransebeş, Şcoala română grămăticească de stat, sub îndrumarea nobilului român Mihail Halici-tatăl.
Banul român al Caransebeşului şi Lugojului, Acatiu Barcsai, tipăreşte, la 1648, Catehismul, cel dintâi manual scris cu litere latine, tradus de primul român care şi-a făcut studiile la Roma, George Buitul.
Moştenirea culturală a celor doi Halici, tatăl şi fiul, este reprezentată, printre altele, de Psaltirea calvino-română, versificată de Halici - tatăl pentru nevoile învăţământului şi Dictionarium valachico-latinum (Anonimus caransebesiensis), primul dicţionar bilingv cu româna ca limbă de bază scris cu litere latine, în jurul anului 1700, de Halici-fiul (1643-1712).
În limba latină şi-a tipărit cărţile şi Gavril Ivul (1619-678), teolog şi filozof de talie europeană, cărţi considerate ca primele lucrări filozofice româneşti.
În imediata apropiere, la Iaz, dascălul Gheorghe copiază, în 1668, un „liturghier” românesc cu caractere latine.
Printr-o hotărâre din 1675, mitropolitul Sava Brancovici stabileşte că învăţământul trebuie să se realizeze neapărat în limba română.
În secolul al XVIII-lea, tradiţia şcolii caransebeşene se îmbogăţeşte odată cu trecerea Banatului sub stăpânirea austriacă (1718).
Până în 1741, funcţionează Şcoala grănicerească, care pregătea generaţia de învăţători şi preoţi în spiritul tradiţiilor româneşti şi ortodoxe. Într-o relatare din 1748 a dascălului din Iaz, Lazăr Popoviciu, acesta face referire la gimnaziul din Caransebeş.
În 1779, este atestată aici o şcoală grănicerească în limba germană.
După includerea Caransebeşului în Regimentul de graniţă valaho-ilir (1783), aici funcţionează Şcoala grănicerească trivială, care pregătea subofiţeri pentru graniţa militară bănăţeană. Înfiinţarea Regimentului de graniţă a contribuit la organizarea învăţământului în Caransebeş şi în zonă. În fiecare comună grănicerească funcţiona o şcoală naţional-grănicerească cu două clase şi cu limba de predare româna – în total au fost 82 de şcoli; la sediile de companii a funcţionat câte o şcoală cu trei clase şi cu limba de predare germană (cu timpul, numărul acestor şcoli a fost redus); la sediul regimentului funcţionau: o şcoală capitală, cu patru clase şi limba de predare germană, şcoala de ofiţeri şi subofiţeri cunoscută sub numele de şcoala matematică, apoi regimentară, o şcoală de fete şi o grădiniţă.
În secolul al XIX-lea, învăţământul din Caransebeş cunoaşte forme superioare de organizare şi va contribui la formarea unei elite a intelectualilor luptători pentru drepturile şi libertăţile românilor bănăţeni.
În 1811, este atestată Şcoala normală - matematică destinată pregătirii subofiţerilor, în 1820 se organizează, din iniţiativa lui Ioan Tomici, primul curs preparandial (curs de pedagogie de trei luni, la care trebuiau să participe toţi candidaţii de învăţător), iar în 1830, Constantin Diaconovici Loga (care, prin „Gramatica românească” din 1822 şi „Epistolarul românesc” din 1840, a vehiculat ideile Şcolii ardelene şi a contribuit la fixarea normelor limbii literare unice) este numit director al şcolilor naţionale de pe raza regimentului de graniţă.

Învăţământul teologic al Bisericii Ortodoxe Române din Banat îşi are începutul în perioade îndepărtate, pentru ca, în anul 1822, să fie întemeiată Şcoala Clericală din Vârşeţ, cu predare şi în limba română, care este transferată în 1865 la Caransebeş de către episcopul Ioan Popasu şi devine Institutul Teologic Diecezan.
În anul 1869, se aprobă statutele Reuniunii învăţătorilor greco-ortodocşi români din dieceza Caransebeşului, care a funcţionat până în preajma Primului Război Mondial; în perioada interbelică se va reorganiza sub numele „Asociaţia învăţătorilor”.
La iniţiativa lui Ioan Popasu, în 1876, ia fiinţă Institutul pedagogic diecezan (printre primii profesori au fost Patriciu Dragalina, George Petrescu şi Vasile Goldiş - cel care va citi la Alba Iulia rezoluţia Marii Uniri), al cărui director va deveni - din 1877 - eminentul pedagog Ştefan Velovan (1852-1932) şi care, din 1894, se va numi Şcoala Normală de Stat.

 
La 13 septembrie 1886, ia fiinţă Şcoala industrială de ucenici din Caransebeş, prin care se pun bazele învăţământului profesional modern, fiind pregătiţi lucrători pentru industria lemnului. Tot în acea perioadă, Vasile Mândrean, profesor la Şcoala civilă din Caransebeş, tipăreşte, la Lugoj, manualul Gramatica română în şcolile elementare, considerat printre cele mai bune manuale din epocă.
În 1897, apare la Caransebeş, în colecţia „Biblioteca noastră”, o culegere din creaţia lui George Coşbuc (versuri şi proză), prima culegere din Transilvania a operei acestuia.
În 1898, se înfiinţează Şcoala de aplicaţie de pe lângă Institutul pedagogic diecezan. În anul 1900, se dă în folosinţă localul Şcolii civile de stat (clădirea actualului Liceu Pedagogic).
Începutul secolului al XX-lea găseşte învăţământul din Caransebeş într-un proces de diversificare, în oraş funcţionând o şcoală civilă de stat pentru băieţi şi fete, o şcoală primară de stat mixtă, o grădiniţă de copii şi şcoala primară confesională greco-ortodoxă de pe lângă cele două institute diecezane.
Începând cu anul 1873, generalul Traian Doda se va afla în frontul luptei politice pentru liceu în limba română la Caransebeş, dar de-abia în 1907 autorităţile maghiare dispun înfiinţarea gimnaziului cu 8 clase, cu predarea în limba maghiară, cheltuielile anului şcolar 1907-1908 fiind suportate din „fondul grăniceresc”. El devine, în 1919, liceu românesc şi poartă numele lui Traian Doda, drept recunoştinţă.